StageBlog

Încă de la vizita colegilor noștri de la Teatrul Național Marin Sorescu, de la începutul acestui an, am așteptat cu nerăbdare să completăm schimbul prin deplasarea Ierbarului nostru, de asemenea în regia lui Radu Afrim, la Craiova. Unii se plimbă cu Inima, alții cu Ierbarul. Drumul a fost lung și aglomerat, dar a meritat din plin, fiindcă publicul pe care l-am întâlnit ne-a oferit o energie extraordinară.

În parcursul încurcat al omenirii există unele momente care parcă schimbă totul. Ne dau peste cap. Pentru un timp suntem sub efectul lor imediat, blocați. Apoi ne obișnuim. Și apoi trece. Schimbarea este, într-adevăr, acolo undeva. Nu s-a pierdut cu totul. Numai că noi, oamenii, ne revenim. Uităm cu rapiditate. În fuga cotidianului și mintea noastră este grăbită. Se grăbește să uite, să treacă la următoarea amintire, la următoarea schimbare, la următorul pas.

„După cum zice și Ion Creangă la final de spectacol, scopul poveștilor sale a fost râsul, dar râsul cu tâlc. Prin lentila paginilor sale, Creangă ne-a arătat lumea, cu bunele și relele ei, dar distrându-ne, cu un umor senin. Spectacolul Jap-Jap/Poc-Poc ne reamintește de Creangă și de opera sa, punând degetul, în spiritul său satiric, pe rănile societății de azi. E mai bine să vedem imperfecțiunea umană râzând, decât să nu o vedem deloc.”

Pe data de 15 ianuarie se sărbătorește atât Ziua Culturii Naționale, cât și ziua nașterii poetului Mihai Eminescu. Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu-Mureș a petrecut momentul alături de Colegiul Național Pedagogic Mihai Eminescu. Pentru acesta din urmă, sărbătorirea Zilei Culturii Naționale a reprezentat și sărbătorirea a treizeci de ani de la primirea … Continue reading “Eminescu-n tot și-n toate, mai aproape decât am putea crede”

Nu există teatru fără public și fără oamenii din interiorul său, fie că e vorba despre artiști, fie despre tehnicieni sau despre cei care se ocupă de munca administrativă într-un astfel de spațiu. Aceste 11 zile au fost dedicate fiecăruia dintre cei care fac viața acestui teatru posibilă, zi de zi. În spiritul aniversar, ne adunăm forțele pentru a începe un nou an, în care ne dorim să oferim publicului tot ceea ce avem mai bun.

Văzând Țara Zânelor am realizat că nu este nevoie de prea multe pentru a transmite un mesaj puternic. Povestea în sine poate fi suficientă. Prin acest spectacol poate fi înțeles mult mai bine întreg spațiul în care românii și maghiarii conviețuiesc de ani de zile. Istoria sa ar trebui să ne fie lecție. Suntem, mai presus de orice, oameni. În artă diferențele etnice nu mai contează. Putem face spectacole împreună, putem colabora, mergând către același scop. După cum spunea regizorul Attila Keresztes, „Țara Zânelor chiar există. Este aici, în teatru.”.

Spectacolul regizat de László Bocsárdi ne lansează într-o lume festivalieră, a degradării umane și relaționale. Te afli într-un univers care oglindește cotidianul, cosmetizându-l prin fundalul alb pe care personajele gravitează precum niște pete de culoare în mișcare.

Marele Cehov este tratat cu finețe. Nu avem în față o contemporaneizare forțată a sa, dar nici o cădere în varianta pur clasică, destul de greoaie pentru timpurile actuale. Avem de-a face cu o variantă foarte echilibrată de a monta acest text. Actorii își susțin partiturile cu lejeritate și siguranță. Unele dintre cele mai frumoase momente sunt acelea în care se află mai multe personaje în scenă (de exemplu, spectacolul lui Treplev sau începutul și finalul actului al patrulea). Se poate vede atunci foarte clar faptul că fiecare dintre actori își cunoaște personajul, dar este sigur pe sine și legat de raporturile cu celelalte personaje. Relațiile devin foarte clare, iar faptul că există în scenă mai multe planuri relaționale este adesea extrem de comic.

Este o senzație tare ciudată să vezi atât de mult film pe scena unui teatru. Sunt personaje cu care spectatorul face cunoștință prin intermediul scenelor filmate. Apoi, la un moment dat, personajul apare pe scenă, trece pe lângă tine și modifică atmosfera spațiului comun, redacția. Fiecare personaj pășește în redacție cu energia sa. Persoanele feminine sunt cele care distrug spațiul de fiecare dată. Asistăm la trei explozii, pe care le-am putea numi chiar „crize de nervi”, ale acestor femei captive în lumea bărbaților. Lupta masculină pentru putere și dreptate le face să se simtă neiubite și să reacționeze impulsiv și chiar destul de copilăresc.

Caragiale este studiat în școli, fiind punct de referință pentru cultura națională. El a folosit în dramaturgia sa un limbaj specific, alegând să utilizeze mai multe tipuri de comic pentru a evidenția defecte umane, contextualizate în viața poporului român din timpurile lui. Caragiale este foarte actual. De cât timp va mai fi nevoie pentru a învăța ceva din satirele sale? Poate nu o vom face niciodată, oferindu-i autorului șansa unei valabilități universale, iar artiștilor provocarea de a-l reintrepreta.