Atunci când vorbim despre comunitatea târgumureșeană, ne gândim adesea la interculturalitate, la români și maghiari împreună. De-a lungul istoriei, conviețuirea dintre români și maghiari a trecut prin perioade și perioade. Există, și de o parte, și de cealaltă, și persoane care o acceptă fără probleme, chiar bucurându-se de ea, dar și persoane care, oricâte demersuri s-ar face, nu pot fi de acord cu această conviețuire.
Reflectând viața târgumureșeană, și Teatrul Național găzduiește două companii, cea română, Liviu Rebreanu și cea maghiară, Tompa Miklós. În cei 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, cele două secții au colaborat. De altfel, mulți dintre actorii care au făcut parte din viața acestui teatru își aduc aminte de prieteniile dintre cele două companii, punând accent pe faptul că ideea de interculturalitate, chiar dacă a apărut mai târziu, în faptic exista încă de pe atunci. În 2018, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, între cele două secții au existat două colaborări: spectacolul Țara zânelor și spectacolul Intenții rătăcite.
În cea de-a zecea seară a evenimentului SPOT 60, am putut urmări spectacolul Țara zânelor, pe un text de George Ștefan, regizat de Attila Keresztes și Laurențiu Blaga. Povestea este inspirată din fapte reale, fiind puternic contextualizată în spațiul târgumureșean. Spectacolul este, de fapt, puțin mai mult decât un spectacol-lectură, dar tocmai această formulă simplă, deloc încărcată, ajută la o transmitere mult mai directă a mesajului. Există înțelegere și de o parte, și de cealaltă, iubirea fiind cea care are câștig de cauză în fața oricărui conflict interetnic.
Spectacolul începe cu o montare video care surprinde conflictul româno-maghiar din prezent până la începutul perioadei ceaușiste. Putem vedea astfel, retrospectiv, diferențele dintre trecut și prezent. În perioada comunistă, oamenii erau uniți împotriva aceluiași dușman. Imediat după dispariția acestuia, în martie 1990, toată ura, canalizată până atunci într-un punct comun, s-a răspândit asupra vecinilor și prietenilor care vorbeau cealaltă limbă. Amploarea evenimentului violent de atunci a speriat comunitatea târgumureșeană. Prietenul îți devenea dușman numai din pricina unei idei, nicidecum a vreunui motiv întemeiat. Oamenii și-au uitat umanitatea, considerând naționalitatea mai importantă decât toți anii petrecuți împreună.
Un astfel de spectacol te provoacă să-ți imaginezi toate dialogurile citite. În mintea ta își face apariția un film. Auzi nume de străzi cunoscute din Târgu-Mureș, străzi pe care mergi și tu. Imaginea devine și mai clară. Apoi, aflând anul în care are loc respectiva scenă a textului, îți amintești de imaginele văzute la început de spectacol. Îți dai seama că în centrul orașului, prin care treci zilnic, în urmă cu mai bine de 30 de ani, oameni care se cunoșteau de o viață se băteau cu râvnă. Era ca și cum cineva le furase mintea, le furase amintirile momentelor frumoase petrecute împreună sau a momentelor grele în care se ajutaseră unul pe altul. Faptul că, în cadrul acestui spectacol, primul contact cu istoricul conflict este luat prin intermediul montajului video face ca tot ceea ce auzi ulterior să se bazeze pe imaginile văzute. Pe parcursul lecturii faci asocieri cu cele știute deja, cu cele proaspăt văzute și cu cele scrise în text. Este o călătorie oferită publicului. Pentru unii este o reamintire, pentru alții o descoperire. Cu toții începem să comparăm trecutul cu prezentul, în funcție de care dintre acestea este mai viu în noi. Formula simplă îți dă posibilitatea de a decide și de a controla cât de mult te adâncești sau nu în problemă.
Întregul text este tradus în limba semnelor. În spatele actorilor, pe un ecran mare, se derulează, în permanență, textul în limba engleză. Până la urmă, trebuie să existe o cale de a ne înțelege. De altfel, inclusiv montajul de la început poate fi considerat un limbaj prin care se comunică problema. Avem de-a face cu un spectacol plurilingv. Există, de fapt, atât de multe moduri de a comunica. Sunt toate la îndemâna noastră. Este important să ne dorim, să încercăm. Zona urii este mult mai simplu de accesat decât cea a înțelegerii. Ne hrănim mult mai mult din conflict decât din iubire. Ne este mult mai ușor să ne aruncăm în luptă decât să rămân alături unii de ceilalți. Oamenii care ieri se înțelegeau și aveau mai multe puncte comune, azi se luptă pentru că îi desparte, în fond, un singur lucru.
Textul vorbește despre o poveste dură. Cei doi tineri care se îndrăgostesc, trecând ușor peste diferențele etnice, află că părinții lor se cunoșteau dintr-un trecut sever și neplăcut. Tatăl lui ajutase la întemnițarea tatălui ei, acuzându-l de trădarea regimului comunist. Părinții ei fuseseră divorțați forțat, iar fiica nu-și mai recunoștea tatăl atunci când îl văzuse prima oară după despărțirea dură. Tatăl ei nu a putut trece peste aceste momente dificile ale tinereții sale, așa că nu a avut de gând să-l accepte pe Călin, cel de care fiica sa era îndrăgostită. Călin și Krisztina au sfidat conflictul și s-au ales unul pe altul, au ales iubirea.
Eduard, fiul lor, „corcitura”, a învățat de mic că bunicii nu trebuie să știe unii de ceilalți atunci când vin în vizită, dar a continuat să fie ghidat de iubire și nu de diferențele de naționalitate. În finalul spectacolului, vedem cum o cunoaște pe Andreea, româncă din altă zonă decât cea ardelenească. Avem de-a face și cu prejudecățile care circulă despre zona mureșeană: dacă nu știi maghiară, nu te poți descurca nici măcar cât să cumperi o pâine. Povestea se termină cu umor, demonstrând că acest conflict poate fi depășit, dacă ne alegem unul pe altul ca oameni, nu ca maghiari sau români. Cele două personaje se ridică în picioare, întregul spectacol fiind static până atunci. Se privesc în ochi, comunicând astfel. Avem speranța unui viitor mai bun, în care relațiile dintre oameni nu mai sunt influențate negativ de barierele naționaliste sau lingvistice.
Văzând Țara Zânelor am realizat că nu este nevoie de prea multe pentru a transmite un mesaj puternic. Povestea în sine poate fi suficientă. Prin acest spectacol poate fi înțeles mult mai bine întreg spațiul în care românii și maghiarii conviețuiesc de ani de zile. Istoria sa ar trebui să ne fie lecție. Suntem, mai presus de orice, oameni. În artă diferențele etnice nu mai contează. Putem face spectacole împreună, putem colabora, mergând către același scop. După cum spunea regizorul Attila Keresztes, „Țara Zânelor chiar există. Este aici, în teatru.”. Arta este mijlocul prin care putem explica istoria, reliefând lecțiile ei valoroase. Cel mai important este că putem face acest lucru împreună.
Așa că, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
