Teatrul făcut imediat după începutul pandemiei este un teatru cu o energie specială. Este un teatru făcut în vremurile în care sala putea fi umplută numai în procent de 30% sau 50%, măștile erau încă obligatorii, iar frica mai plutea în aer. L-am putea numi chiar un teatru victorios, făcut și văzut în timpuri în care nu știai dacă repeți în van sau nu, dacă e ultimul spectacol pe care îl vezi sau nu. În foarte multe spectacole create atunci, dacă le vezi acum, când pare că ne-am readaptat, aproape ca niște amnezici, la normalitate, simți puternic influențele acelei perioade. La fel se întâmplă și cu spectacolul Kasimir și Karoline, un text de Ödön von Horváth, în regia lui László Bocsárdi.
Atât momentul construirii spectacolului, cât și cel al scrierii textului reprezintă momente ale istoriei care i-au dat de furcă omului, chiar dacă între ele există o distanță de aproape un secol. Avem de-a face cu crize ale omenirii, iar criza nimicește totul în jurul său. Este ca o furtună care te ia pe sus, mai ales atunci când ești nepregătit. După fiecare criză urmează schimbări aproape radicale, la mai multe niveluri, atât în plan extern, cât și în cel intern.
Spectacolul are o spațialitate aparte, structurată pe niveluri și incitantă prin faptul că nu este în totalitate accesibilă. Faptul că pe zidul înalt există acele spații, în care apar și din care dispar constant personajele, te face să te întrebi ce se întâmplă în zonele pe care nu le poți vedea, ce lume se ascunde după acel zid, la etajele sale. Avem în față un spațiu alb, din bucăți albe, de formă pătrată, dând senzația de gresie. Costumele personajelor sunt cele care colorează spectacolul. Fără acestea, albul ar fi fost dominanta cromatică. Degradarea cauzată de criza prin care trec personajele devine și mai vizibilă într-un astfel de spațiu, lipsit de culoare. Pe alocuri, atmosfera este chiar înfricoșătoare.
Încă de la prima vizionare a spectacolului am avut puternica senzație că László Bocsárdi a creat, prin acest spectacol, o lume festivalieră, foarte actuală, de fapt. Este lumea mobilată de personaje colorate, instabile emoțional, aflate în permanent conflict. Ideea de festival nu este deloc străină pentru publicul de azi. Sunt evenimente pe care lumea le așteaptă cu nerăbdare tot anul. Oamenii se îmbracă colorat, se bea mai mult decât ar trebui, iar relațiile se creează sau se distrug. Este o lume departe de stabilitate, în care nu poți crede ceea ce vezi pentru că totul poate fi prefabricat special pentru un astfel de context. Scena artificiilor duce cu gândul exact la atmosfera unor astfel de evenimente animate, la care viața capătă un cu totul alt ritm. Dacă acum vorbim de festivaluri, la vremea scrierii textului se vorbea de bâlciuri. Treptat, spațiul de joc devine tot mai dezordonat, mai murdar. Pe jos rămân din ce în ce mai multe sticle răsturnate și decorațiuni colorate. Mizeria aceasta, care iese în evidență pe fundalul imaculat, se tot adună și se tot adună.
Beția este un laitmotiv al acestui spectacol. Alcoolul reprezintă un element degradant, cu o putere greu de ținut în frâu. Personajele din Kasimir și Karoline se lasă pradă alcoolului. Este cel care le face să uite de probleme sau să creadă, pentru câteva ore, că-și pot atinge dorințele foarte ușor. Toată această degradare este în deplin acord cu evenimentele istorice recente. Pentru mulți, pandemia a însemnat pierderea locului de muncă sau a afacerii construite cu greu. Prin urmare, textul este actualizat corespunzător, în acord cu atmosfera timpurilor, introducându-l pe spectator într-o lume care arată altfel decât cea în care trăiește el, dar care are aceeași esență.
În această montare a textului Kasimir și Karoline, pornind de la relația de dragoste dintre cei doi logodnici, suntem purtați printr-o lume în plin proces de transformare. Totul pornește de la prioritizarea nevoilor materiale, căci despărțirea acestui cuplu apare ca o consecință a faptului că el, Kasimir, a rămas șomer. De altfel, relația dintre bărbat și femeie este un element central al textului și al spectacolului. Fie că este privită din punctul de vedere al stabilității sau al iubirii, fie că este sexualizată excesiv, multe dintre acțiunile spectacolului se învârt în jurul relației dintre femeie și bărbat. Nu este vorba despre relații sănătoase, ci, din contră, despre relații caracterizate de abuz, relații care se destramă ușor sau relații pasagere, care sunt ghidate strict de sexualitate. Personajele acestui text nu ar fi putut să construiască relații de alt fel. Nu știu cum să o facă. Degradarea este zona lor de confort. Din cauza situației nemulțumitoare prin care sunt obligați să treacă, a contextului social, nu mai sunt capabili să se adune. Cad din ce în ce mai jos. Groapa mizeriei sufletești îi înghite.
Personajele cu anomalii ies în evidență. Apar și dispar, fiind într-un aparent contrast cu personajele capabile din punct de vedere fizic. De fapt, aceste personaje bolnave nu fac altceva decât să sublinieze interiorul degradat al celorlalte. Muzica live, cântată de Juanita, cu perfuzii, în scaun cu rotile, în timp ce intensitatea luminii scade, creează o senzație aproape înspăimântătoare. Juanita cântă despre „dor” și „amor”, fapt care transformă momentul într-unul și mai puternic. Te simți aproape vinovat pentru că asiști la asemenea confesiune. Ar trebui să fie un moment intim, al personajului doar cu sine însuși. Sexualizarea unui personaj neputincios este definitorie pentru lumea din Kasimir și Karoline, o lume a degradării pe toate planurile.
Spectacolul regizat de László Bocsárdi ne lansează într-o lume festivalieră, a degradării umane și relaționale. Te afli într-un univers care oglindește cotidianul, cosmetizându-l prin fundalul alb pe care personajele gravitează precum niște pete de culoare în mișcare.
Aniversarea celor șase decenii de teatru în limba română la Târgu-Mureș se apropie de sfârșit. Teatrul Național vă așteaptă la ultimele evenimente aniversare, dar și la ultimele spectacole din 2022 și, mai departe, la cele din anul următor.
Așa că, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
