De ce facem teatru? De ce venim la teatru?
Sunt unele spectacole care răspund atât de frumos la aceste întrebări. Seara zilei de 7 decembrie a fost dedicată spectacolului Tatăl meu, preotul, de Gabriel Sandu, în regia Letei Popescu, un spectacol cu o tematică sensibilă și de actualitate. Textul lui Gabriel Sandu, adaptat pentru această punere în scenă, ne vorbește despre evenimente recente care au avut loc la noi în țară: perioada semnăturilor strânse pentru familia tradițională de către Coaliția pentru Familie.
Actorii intră în scenă în același timp, în liniște deplină, dar având o prezență care te face să nu-ți poți lua privirea de la ei: Vlad Bîrzanu (Andrei), Dan Rădulescu (Tatăl), Monica Ristea (Mama), Alexandru-Andrei Chiran (Bostan) și Cristian Iorga (Un individ la costum/Voluntar/Reporter/Polițist). Fiecare personaj își preia locul de pe băncuțele aurii cu un design elegant, care nu trece neobservat, exceptându-l pe Andrei. Acesta se poziționează cu fața către public. Și spectacolul începe.
Spațiul este simplu. Pe marginile scenei sunt aceste construcții aurii, din bări, care servesc drept băncuțe. Față în față cu publicul este o proiecție video. Imaginile se tot modifică pe parcursul spectacolului. Recuzita este și ea foarte puțină. Îți rămân în minte tricourile Coaliției pentru Familie, cu desenul colorat: o femeie, un bărbat și câțiva copii. Mai ies în evidență cărțile de rugăciuni, legate de construcțiile de pe margine. Decorul acesta simplu, dar extrem de sugestiv, este semnat de Tiberiu Toitan.
În acest spațiu deloc încărcat, aproape gol, îi vedem pe actori interpretându-și personajele. Doar că actorii aceștia nu fac prea multe. Ce înseamnă că nu fac prea multe? Înseamnă că totul este interiorizat într-un mod excepțional, așa că, de fapt, fac extrem de mult. Acțiunile nu sunt întreprinse propriu-zis de către personaje. Textul ne face să înțelegem ce se întâmplă, iar actorii ne comunică emoția personajelor pe întreg parcursul poveștii. Nu este numai o comunicare verbală, bazată pe text, ci mai ales o comunicare emoțională, cu o putere greu de negat. Prin faptul că spectacolul își menține simplitatea și la acest capitol, al jocului actoricesc și al mișcărilor în scenă, este evidențiat interiorul tulburat al fiecărui personaj. Ți se creează senzația că poți vedea prin ei, că nu mai pot ascunde nimic. Ești față în față cu povestea, dar mai ales cu emoțiile atât de diverse prin care trec aceste personaje de-a lungul ei.
Recunosc, este o senzație greu de descris în cuvinte. Momentul accidentului este construit cu o precizie care aproape te lovește. Nu te aștepți, la fel ca cei patru pasageri din mașină, la incidentul care are loc. Lumina care fusese până atunci menținută pe public (chiar făcându-te să te întrebi de ce sau dacă așa va fi tot spectacolul) se stinge brusc, cele patru personaje (familia Constantin și Tudor Bostan) vin dintr-odată, în linie, la câțiva centimetri de public, proiecția se schimbă cu o imagine a unei radiografii. Totul se întâmplă într-o secundă. Accidentul ne ia pe toți prin surprindere. Și apoi suntem martori la tot ceea ce simt aceste personaje în momentul acela de criză. Se creează o senzație de complicitate în spectator. Vezi patru personaje care sunt depășite de situație. Nu mai contează sexul, vârsta, experiența de viață. În fața morții, disperarea este mai presus decât toate. Momentul accidentului, pe care nu-l poți deloc anticipa, te lovește parcă pe tine, cel din public. Când realizezi ce se întâmplă, chiar împreună cu personajele, te blochezi și tu. Ți se face pielea de găină și te cuprinde o emoție puternică. Cel puțin, aceasta este senzația pe care am experimentat-o eu la reprezentația de aseară. Fiorul accidentului m-a trecut din cap până în picioare. Pentru o secundă, am avut senzația că accidentul chiar a avut loc, că ceva ce nu trebuia să se întâmple s-a întâmplat, de fapt. Apropierea față de public a actorilor mai are și efectul de a simți că noi, spectatorii, suntem cel lovit, victima. Ai vrea să judeci deciziile personajelor, dar fiind atât de implicat și ele fiind atât de vulnerabile în fața ta, parcă nu poți, pur și simplu.
Spectacolul Letei Popescu aduce în discuție subiecte foarte des abordate în ultimii ani: homosexualitatea neacceptată, familia tradițională și moralitatea instituțiilor bisericești. Modul în care o face îi conferă acestui spectacol un caracter aparte. Nu este ca toate celelalte spectacole despre aceste probleme pe care le știm cu toții, fie că le acceptăm, fie că nu. Este un spectacol care își câștigă publicul prin sinceritate, prin adevăr, prin emoție, nu prin tema abordată. Iar acesta, cred eu, este un mod mult mai eficace pentru a-i apropia de astfel de teme și pe cei care nu vor să le accepte. Subiectul sensibil nu este băgat pe gât, nu este adus cu forța în scenă. Nu te simți exclus, ca spectator, în funcție de dacă ești sau nu de acord cu homosexualitatea, de exemplu. Asiști la povestea din ce în ce mai greu de dus a unei familii disfuncționale care luptă pentru familia pe care o numește tradițională. Este povestea unui fiu de preot care descoperă că este homosexual și căruia îi este foarte greu să poarte povara aceasta trăind alături de părinții săi și de iubitul său. Totul putea fi altfel, dar accidentul care a avut loc când se întorceau de la București l-a făcut să nu mai poată fugi de realitate. Atunci când le spune părinților se eliberează, dar pentru aceștia este un păcat care nu se mai poate ierta și o tragedie peste care nu pot trece. Rugăciunea pentru ei constituie unica soluție la orice problemă.
Ai acces la toate perspectivele, la toate emoțiile, la componenta interioară a acestor subiecte sensibile atât de dezbătute în artă. Nu ești direcționat. Nu ți se spune cum e bine sau cum e rău, dar ești pus pe gânduri și ești emoționat. Pleci de la teatru măcar un pic altfel decât ai venit. Și care altul ar putea fi scopul teatrului dacă nu acesta?
De altfel, spre deosebire de alte spectacole pe aceeași temă, acesta este complet lipsit de patetism. Comicul este foarte prezent, exact în cantitatea potrivită. După cum s-a discutat și după spectacol, umorul servește ca ajutor în înfruntarea unor aspecte mai puțin comode ale unui asemenea subiect. Cred că și caracterul comic al spectacolului îl face să fie ușor de asimilitat și de digerat în momentul vizionării, iar acest lucru lasă loc pentru introspecție ulterioară. Este un spectacol dur, dar blând în același timp.
Finalul te lovește cu aceeași putere a emoției, care se declanșează în timp ce personajul Andrei te privește în ochi și îți spune ce s-a întâmplat după ce și-a denunțat tatăl. Se încheie cu liniștea de după furtună, o liniște mai puternică decât orice zgomot. Publicului aproape că-i este frică să aplaude, să nu cumva să strice ceva, să piardă efectul momentului văzut. Dar când încep aplauzele și toată Sala Mică se ridică în picioare, știi că poți spune atât de multe prin teatru. Realizezi că scena e, de fapt, de o putere pe care noi o uităm adesea.
Arta este darul pe care Universul i l-a dat omului pentru a putea spune ceea ce cuvintele nu pot cuprinde.
Așa că, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
