În cea de-a cincea zi a evenimentului SPOT 60 a avut loc masa rotundă despre momentele Satyricon și Trupa pe butoaie. Cele două proiecte artistice reprezintă unele dintre fenomenele teatrului târgumureșean, unele dintre vârfurile artistice din istoria acestuia. Direcția de scenă a celor două momente a fost semnată de cunoscutul Victor Ioan Frunză, scenografia și costumele de Adriana Grand, muzica de scenă de Dorina Crișan Rusu, iar asistența direcției de scenă și a scenografiei de Oana Leahu. Această formulă de trei artiști, alături de actorii Teatrului Național din Târgu-Mureș, a dat naștere unor forme de artă teatrală avangardiste pentru spațiul târgumureșean și pentru cultura românească din acei ani, 1994, respectiv 1992.
Patru dintre membrii echipei care au făcut posibile aceste spectacole au fost prezenți astăzi în Sala Mică a Teatrului Național din Târgu-Mureș, la o discuție despre cele două proiecte. Este vorba despre actorii Monica Ristea, Nicolae Cristache și Vlad Rădescu și despre regizoarea Oana Leahu. Cu toții sunt nume importante pentru acest teatru și de altfel, pentru teatrul românesc în general. Deasupra acestei întâlniri a plutit aerul reamintirii. Am simțit că se vorbea despre lucruri care ar părea aproape imposibile, ținând cont de anii în care s-au petrecut.
La destul de puțin timp după Revoluția din 1989, actorii Teatrului Național din Târgu-Mureș alegeau să performeze în stradă, pe o scenă montată pe butoaie. Văzând imagini din acea perioadă, montate de actorul Mihai Crăciun sub forma unui film de prezentare, am putut observa cum una dintre reprezentații a avut loc în zona Palatului Culturii, în fața clădirii care găzduiește acum Prefectura și Consiliul Județean Mureș. Acest lucru se întâmpla la aproximativ doi ani de la conflictul interetnic din Târgu-Mureș. Acești oameni au avut curajul de a ieși în stradă pentru a face artă, în locul asociat de locuitorii orașului cu un moment foarte violent al istoriei sale.
În același timp, în perioada respectivă, teatrul stradal era ceva ce nu exista în România post-comunistă. Era o metodă de manifestare ieșită din comun, extravagantă și care nu putea trece neobservată. Actorii profesioniști își puteau face treaba în clădirea destinată artei dramatice. Cu toate acestea, au ales să transfere arta în spațiul public, spațiul de tranziție al tuturor locuitorilor, indiferent de etnie, opțiune politică sau alte caracteristici. Teatrul a ajuns între oameni, astfel încât oricine putea avea acces la el. Întreaga echipă a spectacolului a dat dovadă de un curaj pe care ne este greu să-l înțelegem acum, în zilele noastre. După cum spuneau astăzi cei patru participanți la masa rotundă, și-au asumat un risc artistic și cultural. Au lansat astfel un fenomen.
Trupa pe butoaie a pornit într-un turneu prin toată țara. Spectacolele lor stradale se bazau pe farse populare medievale franceze, readucând la viață momente extrem de relevante pentru istoria teatrului universal. Victor Ioan Frunză a intenționat, printr-un astfel de proiect, să apropie teatrul de oameni, într-o perioadă de confuzie generală și de mari schimbări. Turneul a avut loc vara, artiștii alegând să-și sacrifice vacanța, vrăjiți fiind, cum recunosc chiar ei, de atmosfera care caracteriza întreg proiectul. La Sinaia au stat o perioadă mai lungă, având loc acolo o tabără de creație. Membrii echipei veniseră alături de familiile lor într-o rezidență artistică, așa cum i-am spune noi astăzi. Acolo s-a creat unul dintre spectacolele Trupei pe butoaie: Istoria comică a magului Faust. Se muncea de dimineața până seara, dar dorința de a lucra era mai mare decât oboseala. Copiii actorilor jucau și ei în spectacole. Exista această senzație permanentă de muncă în familie. Artiștii mărturisesc că erau mai mult decât o echipă, că, efectiv, se iubeau toți, iar dragostea era cea care hrănea zilnic acest proiect. Dragostea de teatru, dragostea de prieteni și colegi, dragostea de familie se întâlneau toate în același loc, în aer liber, producându-se astfel un mediu extraordinar de benefic pentru a crea. Tot acest context i-a făcut pe actori să se simtă liberi, să se bucure de experiența pe care o aleseseră în defavoarea vacanței lor.
În anul 1994 a avut premiera spectacolul Satyricon. Despre repetițiile pentru acesta, artiștii vorbesc cu același drag, devenind nostalgici. Spectacolul a primit atunci Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol și Premiul UNITER pentru scenografie. A fost un moment care a atras atenția teatrului românesc asupra Naționalului din Târgu-Mureș. Din păcate, viața spectacolului a fost una destul de scurtă, doar câteva reprezentații. Este un lucru pe care artiștii îl regretă. Își aduc aminte cu nostalgie de perioada în care au lucrat cu directorul de scenă Victor Ioan Frunză. Descriu operele sale scenice din acea perioadă ca pe niște bijuterii care nu au avut viața pe care o meritau. Au fost niște idei extrem de valoroase, care au explodat imediat după crearea lor. Exploziile acestea le-au și consumat. Au existat persoane care au respins acest suflu nou pe care îl propuneau spectacolele. Poate că cele două proiecte și-au trăit viața în timpuri mai puțin receptive, iar acest lucru le-a scăzut durabilitatea.
Discuția de astăzi a fost o mărturie a unui moment avangardist în teatrul românesc, a unor experiențe marcante pentru artiștii care au avut oportunitatea să le trăiască. Ideea aceasta, de teatru în aer liber, condus de dragoste, alături de familie, mă face să-mi doresc să fi gustat și eu măcar un pic din perioada aceea. Acum, nu putem decât să încercăm să învățăm ceva din ceea ce s-a povestit cu ocazia acestei mese rotunde și din mărturiile despre cele două proiecte. Spiritul real de echipă, construit prin dragoste, poate clădi proiecte care rămân repere artistice pentru cei ce au contribuit la ele, dar și pentru cei ce vin după.
Chiar și astăzi, de multe ori, ne este frică să ne lansăm în idei artistice curajoase, dar merită din plin să fie cineva care să-și adune curajul și să provoace, cum a făcut Victor Ioan Frunză, devenind astfel un deschizător de drumuri.
Înregistrarea video a mesei rotunde va fi disponibilă pe canalul de YouTube al Teatrului Național – Compania Liviu Rebreanu.
În rest, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
