Teatrul are mai multe puteri, iar printre acestea se regăsește și cea de a crea universuri. Fiecare spectacol este un univers, o lume care se desfășoară pe scenă, în fața publicului. O lume în care oamenii se poartă într-un fel, vorbesc într-un fel, se mișcă într-un fel. Universul fiecărui spectacol este stabilit de textul ales și de viziunea regizorală asupra lui. În cea de-a șasea seară a evenimentului SPOT 60, la Sala Mare a Teatrului Național, am putut avea acces la universul din textul Villa Dolorosa, scris de Rebekka Kricheldorf și pus în scenă de Theodor-Cristian Popescu.
Textul autoarei de origine germană este o rescriere a celebrei piese de teatru a lui Cehov, Trei surori. Totul se învârte în jurul zilei de naștere a Irinei. Aceasta se repetă de trei ori și este o aniversare tot mai ratată, arătându-ni-se degradarea acestei familii de-a lungul a trei ani. Singurele personaje care își păstrează numele date de Cehov sunt surorile și Andrei, justificând acest lucru prin faptul că părinții lor erau intelectuali, obsedați de literatura clasică. De altfel, cele trei surori mai spun și că părinții lor nu credeau în copilărie, iar la vârste fragede, 12, 13 ani, ele deja citeau autori precum Kafka sau Goethe. Acest lucru le-a traumatizat, fiind punctul de pornire al plictiselii care le caracterizează acum. Părinții lor au dispărut decedând într-un accident de mașină, lăsându-le vila cu piscină, de care le este greu să aibă grijă, Olga fiind singura din casă care are un loc de muncă.
Corespondentul lui Verșinin din opera cehoviană este Georg. Și soția sa îi face viața mult mai dificilă, încercând periodic să se sinucidă, marcându-și astfel fiica. Natașa din piesa lui Cehov devine aici Janine, soția lui Andrei, care încearcă, după un timp, să-și impună propriile reguli în acest spațiu. Deși în scenă vedem numai șase personaje, celelalte personaje ale piesei sunt conținute. Se vorbește despre ele, chiar dacă le-au fost atribuite alte nume. Înțelegem cine sunt și cum influențează viața personajelor din fața noastră, ceea ce le face prezente în acest univers, chiar dacă nu la nivel fizic.
Spectacolul reușește să îndeplinească nevoia de contemporaneizare a dramaturgului rus. Magia acestei montări și, totodată, a rescrierii constă în faptul că ai senzația că primești răspunsuri la toate întrebările pe care ți le pui atunci când citești Trei surori. Este ca și cum, universul propus acum foarte mulți ani de Cehov, este completat de universul acesta nou. Nici textul, nici spectacolul, nu se abat de la esența cehoviană. Din contră, chiar o actualizează și o evidențiază, înspre a fi înțeleasă de cei care vin azi la teatru, cei care se confruntă, la rândul lor, poate, cu stările prin care trec personajele.
Spațiul creat de Irina Moscu este dominat de liniaritate. Universul este închis ca într-o cutie cu o piscină în mijlocul ei. De altfel, la un moment dat, Irina spune „Think outside the box.”, iar ironia unei astfel de replici în contextul dat este imposibil de ignorat. Această familie trăiește în cutie și, în ciuda a ceea ce se tot spune, pare că nici nu-și dorește cu adevărat să părăsească acest spațiu. Le este familiar, e zona lor de confort. Nu sunt dispuși să înfrunte alte căi de a exista.
Ritmul spectacolului este unul special și în acord cu plictiseala și deprimarea personajelor. Este un ritm foarte așezat, care ajută la plutirea unei atmosfere îngreunate de neputința neasumată. Light design-ul, realizat de Cristi Niculescu, vine în sprijinul acestei lumi reci, rigide, lipsite de bucurie. Lumina nu este niciodată foarte puternică, fiind uneori chiar ușor difuză. Este o lume destul de întunecată. Personajele încearcă să o coloreze prin vestimentația lor, plusând pentru golurile interioare atât de evidente din comportament și vorbe.
Singurul personaj care este mereu liniștit, lucru paradoxal având în vedere prin ce trece, este Georg. Liniștea aceasta nu face decât să arate faptul că este și el foarte tulburat, numai că e o tulburare care se manifestă diferit, căci Georg vine, de fapt din alt univers. El este numai trecător prin lumea celor trei surori. Este evident că o scutură. La final, toți cei patru frați mimează veselia, nu se mai cenzurează. Ai impresia că îi vezi pe ei copii, înainte să fie condamnați la existența pe care o duc acum, fără cale de ieșire.
La fel ca la Cehov, personajele spun că vor, dar nu fac. Trăiesc într-o dorință permanentă, deprimați de faptul că aceasta nu se îndeplinește. Sunt cu toții nefericiți și nici nu-și dau voie să explodeze cu adevărat, să consume ceea ce simt. Singura care explodează adesea este Janine, care, și ea, vine dintr-o altă lume, una în care nu a fost obligată să se rețină. Andrei preia de la ea curajul exploziei, iar acest lucru îi creează la un moment dat un comportament animalic. Mașa, de exemplu, alege să sufere în tăcere, închisă în sine, prefăcându-se apoi că nimic nu s-a întâmplat. Imaginea cu ea în mijlocul piscinei, cu apa curgând de sus și cu celelalte personaje ignorând-o, este foarte puternică și estetică.
Villa Dolorosa este un spectacol onest, care nu direcționează emoțional spectatorul. De altfel, toate schimbările sunt la vedere, iar la intrarea în sală a publicului, actorii sunt pe scenă, își pregătesc corpul pentru spectacol, pe înregistrarea cuvintelor lui Ivan Estegneev, consultant coregraf. Inclusiv probele tehnice ale lavalierelor se fac când deja publicul este în sală, iar spectacolul a început. Montarea lui Theodor-Cristian Popescu se pliază perfect pe perioada în care s-a lucrat la spectacol, pe momentul comun pe care l-am trăit cu toții de curând, pandemia. Nu există comunicare între personajele acestea de inspirație cehoviană. Sunt momente în care pare că nici uman nu mai există în acest univers scenic înecat în neputință.
Teatrul Național din Târgu-Mureș vă așteaptă și la următoarele reprezentații ale spectacolului, dar și la celelalte evenimente artistice pregătite cu ocazia aniversării celor 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș.
Așa că, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
