Spectacol în care binecunoscutul artist își continuă demersul vizând investigarea unor lumi dispărute. La loc de cinste situându-se până acum anii ’70-80 ai secolului trecut, surprinși cu o acuratețe ideatică și artistică extraordinară (…) Veritabilă super-producție, impresionantă nu neapărat prin durată (…) cât îndeosebi prin perfecțiune. Vizibilă atât la nivelul relațiilor dintre personaje (pe scenă evoluează vreo treizeci de actori, aceasta însemnând aproape întreaga trupă mureșană, întărită prin prezența bucureștenei Natalia Călin a cărei invitare nu a fost nicidecum un moft, plus a doi elevi de liceu (Benjamin Forrer și Ianis Pancu) cât și prin frumusețea excepțională a imaginilor teatrale. Veritabile picturi în mișcare. În care vedem casa veche, izolată, cu pereți transparenți, un loc, loc de memorie, cum ar spune Pierre Nora, care devine curte, loc de dispute cetățenești, cimitir, ulițele satului. Toate fiind senzațional valorate de admirabilul light design datorat lui Trucza Samu și de video designul creat de Andrei Botnaru.

Și cea mai nouă poezie teatrală a lui, semnată inconfundabil alături de Compania „Liviu Rebreanu” pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș: „Zborul de la cuib”. O dramatizare proprie despre desprindere și înstrăinare după nuvelele lui Pavel Dan, un scriitor de forță (de talia lui Liviu Rebreanu și Marin Preda, prea puțin vizitat de dascălii noștri) care a părăsit mult prea devreme, la doar 30 de ani, viața și literatura satului românesc, redescoperit, dramatizat și recompus magistral teatral de Radu Afrim după specificitățile locale alături de echipa „Ierbar”-ului, crescută în sera poeziei bune a Simonei Popescu și trimisă după rădăcini la documentare temeinică și antrenament serios prin Transilvania interbelică pentru a-i scotoci drumurile vechi și bine bătătorite (făcute de nevoile omului, nu de capete de ingineri (!)) și a-i recupera urmele pașilor pierduți printr-o altfel de poezie. (…)
Un spectacol al despărțirilor în fel și chip, un priveghi al tuturor oamenilor plecați prea repede, prea devreme, prea târziu sau numai prea departe, murindu-și morțile în toate felurile în care se poate muri, pribegind aiurea prin lume sau prin văzduh, acoperindu-și trupurile de lut cu încă un veșmânt greu de țărână niciodată împăcată, lăsând în urmă una și aceeași durere.
„Și noaptea își țesea mai departe firul ei nesfârșit, urzind oameni și lucruri în aceeași pânză încurcată de somn și tăcere.”.