Villa Dolorosa, o punere în scenă a cărei formă ternă este intenționată ți îmbuteliază un spirit neo-cehovian nu neapărat agreabil, dar fidel crizei existențiale autorului piesei Trei surori. (…) Cu o aciditate posh și o scârbă privilegiată, dialogul este tăios, dar aproape îngânat. Se pune accent pe simțul ironiei, pe un umor dus până în sinistru, care se dovedește a fi ereditar și, în sfârșit, sub îndrumarea regizorului Theodor-Cristian Popescu, întreaga montare este o critică ascuțită la adresa aroganței, a autosuficienței, a complacerii și a elitismului care își permite să aștepte să treacă viața pe lângă.

În esență, aproape toți rămân captivi propriului destin tragic. În mod ironic, momentul când angoasa lor își atinge apogeul și golul din sufletul lor este cel mai mare este și momentul în care piscina lor din Vila Durerii se umple pentru prima dată, iar personajelor nu le mai rămâne decât să alunece isteric pe apă, într-o frenezie determinată de aceeași mână nemiloasă a sorții.

„

Villa Dolorosa începe ușor și calm, cu o încălzire lentă și blândă, cu încurajări spre inițiativă, care nu prevestește mai mult de un curs de yoga, cel mult revigorant. Doar titlul ce nu îți permite să te relaxezi. Și pe bună dreptate, căci apoi începe povestea, nuanțată în culori vii și dureroase pe alocuri, așa cum doar relația dintre trei femei poate fi. Spectacolul e static, repetitiv, sugestiv și dinamic în nemișcare și simțire, șocant vizual și auditiv pe ici pe colo. E o poveste pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș, care te face curios și te apasă treptat pe parcursul a trei ore, pe care Compania „Liviu Rebreanu” o ține bine în mână, cu respect și, culmea, ironie, cu intervenții dansante și izbucniri ce frizează alienarea. Este un spectacol plin al cărui sens l-am înțeles pe parcurs și care ascunde, bine-bine, o speranță de viață autentică. Singurul lucru de care mi-a părut rău este că nu am practicat și eu exercițiile fizice de la început. Cred că mi-ar fi prins bine…

Un spectacol-filosofie-dans-de-viață-și-sensibilitate-afectivă.”

„Nominalizat în acest an la Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol, Villa Dolorosa, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, reimaginează piesa lui Cehov Trei surori, în Germania contemporană, în care generația de 30 de ani navighează fără țintă printre eșecuri profesionale și personale, negăsind vreun sens nici pentru sine, nici pentru lumea în care trăiește. E o stare de dolce farniente în care depresia însoțește o lene existențială. Ce e specific acestei generații crescute în bunăstare, educată și devenită, fără să vrea, snoabă intelectual și promotoarea unor discriminări de clasă și de nivel cultural este apartenența la clasa de mijloc a capitalismului occidental.(…)”

Eu mi-aș dori ca oamenii să continue să tânjească să fie împreună în același loc, în același timp, inclusiv fizic, și că această apropiere fizică să aibă consecințele pe care le are: stăm aproape unii de alții și vrem să ne vedem direct unii pe alții.

Interviu cu regizorul Theodor-Cristian Popescu

„Regizorul și interpreții spectacolului Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș identifică mijloacele grație cărora fiecare nouă secvență amplifică senzația de apăsare, de trăit în cușcă. E vorba despre o cușcă albăstruie, cu neoane, generatoare a unei atmosfere fie de închisoare, fie de spital de boli nervoase. Ideea îi aparține scenografei Irinei Moscu. Personajele din Villa Dolorosa sunt categoric și pe veci marcate de imposibilitatea, dar și de refuzul evadării. De aici minimele, formalele și rapid încheiate tentative de opoziție la acel Verboten care se dovedește a nu fi nici pe departe eminamente rezultatul răutății fără seamăn a Janinei. Aplecarea spre interdicție, spre cenzurarea elanurilor, spre non-acțiune e parte a felului de a fi al personajelor din Villa Dolorosa. Care nu au chef nici să trăiască, nici să se bucure, dar nici să sufere până la capăt.”