„După cum Blasted și Trădare mai au în comun plexiglasul ce desparte publicul de spațiul de joc. Plexiglas prin care privim ca printr-un ecran (de tv, de tabletă, de mobil) sau care transformă scena de teatru într-un colț de muzeu populat de exemplare ce se aseamănă oamenilor. Se asemănă oamenilor, dar, mai ales în cazul Trădării, aparțin mai degrabă genului marionetă. Cei patru actori își mișcă brațele, picioarele, torsurile și buzele ca și cum cineva, din înalturi sau din adâncuri, le mânuiește fiecare mișcare (coregrafie: același Eduard Gabia). O oră și jumătate de actorie cum rar se poate vedea, în care până și ieșirea la aplauze e regizată în cheia mișcării sacadate, căutat artificiale, teoretic dezgolite de orice emoție.”

”De fiecare dată când turnanta se rotea, oferind în prim plan un anume spațiu, două personaje erau în centrul atenției, iar al treilea rămânea vizibil într-un alt spațiu, îndepărtat cumva, într-un con de umbră, ca și când știa ce se spune, cum se spune, așteptând liniștit să ducă povestea mai departe.

Fiecare actor avea un fel de mască pe față, ceva transparent care le imobiliza musculatura feței și nu le permitea să devoaleze vreun sentiment, vreo trăire. Provocator pentru actori, extrem de dificil să joci o oră și jumătate ca și când ai fi robot, cu mișcări sacadate, mimând replicile. Excelenți au fost actorii Elena Purea, Richard Balint și Theo Marton, excelenți!”

„Împreună cu scenografa Oana Micu, Bobi Pricop gândește un decor multifuncțional, care poate să trimită cu gândul la o vitrină sau la o dioramă. În interiorul pereților de sticlă se consumă istoria celor trei personaje principale, construite ca niște păpuși, ce se mișcă și vorbesc sacadat, au gesturi exagerate, nefirești. Actorii poartă măști și peruci și fac playback, glasurile lor fiind înregistrate. Falsitatea și infidelitatea merg mână în mână. (…) Geometria rece, austeră, a stâlpilor și pereților este „îndulcită” de plantele și mușchii ce acoperă cam o treime din spațiu. În ton cu decorul, interacțiunea protagoniștilor denotă o anume distanță, datorată în mare parte convenției teatrului de păpuși. Gesturile sunt puțin forțate, apropierea fizică este limitată, replicile sunt în general scurte, emoțiile – reținute, lipsește căldura umană. Pare că experiențele de viață, dragostea și pasiunea, sunt puse sub lupă, supuse unui rechizitoriu, disecate la rece.”

„Este o lecție despre trădare în societatea contemporană ținută într-un muzeu antropologic, un eseu despre individualism, despre nepăsare și lipsă de empatie, despre singurătatea subsumată unui împreună lipsit de sens. O viziune pe cât de sumbră pe atât de detașată asupra unei lumi distopice, centrată pe sine și pe imaginea pe care o au ceilalți despre tine. Scenografia (Oana Micu) este o mică bijuterie. O dioramă, aparent minimalistă, în care sunt plasate trei arcade care delimitează și fluidizeză în același timp spațiul.”