(…) Tatăl meu, preotul (regizat de Leta Popescu) umple o scenă de studio, aparent goală, cu tensiunea groasă și conflictul puternic al unui text dramatic modern par excellence, scris de Gabriel Sandu. Scenografia aerisită și minimalistă lasă loc atmosferei pregnante, pe care, distribuția o dozează cu o autenticitate a detaliilor, ce nu poate proveni decât dintr-o mare atenție. Atenție potențată întocmai de această punctare minimă a acțiunilor și a mișcărilor scenice.

Deși problema “familiei nucleare” din România era mai acutizată în anii 2017-2018 (motiv pentru care premiera spectacolului a avut loc pe 24 noiembrie 2017), conflictul tradiție-flexibilitate, “noi”-“ei”, normal-anormal etc. rămâne unul extrem de actual. Piesa și spectacolul Tatăl meu, preotul (…) poate fi cu ușurință clasată drept un manifest, o pledoarie, o invitație adresată “alterității” de a veni sub reflector pentru a-și prezinta propria poveste.

Tatăl meu, preotul prezintă caracteristici puternice ale unui teatru social fiindcă abordează, într-o cheie totuși cu tentă comică, probleme stringente ale societății românești contemporane. O societate predominant patriarhală plină până la refuz, plină de prejudecăți, de adevăruri false și ipocrizii. O societate în care absurdul devine o prioritate, iar dogmele religioase au întâietate în fața legii. (…)
Imparțialitatea din spectacolul Tatăl meu, preotul este diferită de perspectiva părtinitoare din textul original, însă dezvoltă gândirea critică a publicului său. Îmi amintește de felul în care Cristian Mungiu se poziționează în momentul în care construiește După dealuri, un film inspirat tot dintr-un caz real, ce ar putea să damneze religia, însă alege să prezinte faptele obiectiv și să lase concluzia la latitudinea privitorului. În același mod, Leta Popescu decide să arate ironia unei situații departe de a fi fictivă și încurajează spectatorii să își pună întrebări. Care este adevărul? Există măcar vreun adevăr? Sau este vorba doar de perspectivă și indiferent unde ne plasăm vom fi loviți de ipocrizia celuilalt adevăr?

Sigur, la o primă vedere s-ar putea spune că Tatăl meu, preotul se înscrie în ceea ce s-ar numi dramaturgia evenimentului. Tot la fel de bine s-ar putea adăuga că piesa este legată, că vine ca o replică fermă, bine articulată la dezbaterile mai mult sau mai puţin sterile legate de necesitatea salvgardării, punerii la adăpost, salvării familiei tradiţionale pusă în mare pericol de oengiştii şi sorosiştii care, luptând pentru drepturile minorităţilor sexuale, ar pune, de fapt, în mare primejdie, în bătaia vântului, a sorţii fundamentele creştinismului, ortodoxismului , românismului (mă rog, rrromânismului), ş.a.m.d.

„Spectacolul este clar de la început până la sfârşit, nu conţine nimic abscons sau metafore obscure şi intenţionează mai degrabă să dea bătăi de morală decât de cap spectatorilor. În acest sens, prezintă nişte situaţii grefate pe o temă (încă) sensibilă pentru societatea românească, pe care le lasă să se desfăşoare firesc, susţinute printr-un joc actoricesc de o naturaleţe foarte reuşită. Deşi exista riscul ca realizatorii să confere spectacolului un aer militant, de rechizitoriu social, care ar fi putut duce în derizoriu iniţiativa de a ilustra o realitate, capcana a fost evitată cu tact şi inteligenţă. (…)

Tatăl meu, preotul nu delimitează tabere, nu acuză pe nimeni, nu intentează procese de nici un fel. Oferă toate premisele pentru ca spectatorii să îşi aplice propria subiectivitate la o poveste înfăţişată în cel mai obiectiv mod posibil.”

„Orice subiect sensibil trebuie abordat cu mare atenţie şi grijă dacă vrei să fie bine recepţionat de public şi să aibă un impact şi dacă vrei ca oamenii să meargă acasă şi să-şi pună o întrebare. Contează foarte mult cum pui problema fiindcă lumea tinde să devină isterică şi agresivă. (…)

…părinţii mei sunt foarte speciali şi sunt nişte oameni extraordinari care mă susţin şi m-au susţinut întotdeauna. Fără ei probabil că n-aş fi avut curajul să aleg acest drum.”

Ce face o familie tradțională când apare – fără sfidare și fără rea voință – problema homosexualității? Ne iubim în continuare sau ne urâm în propria casă? Mai e adevărul meu singurul adevăr valabil? Această întrebare îmi doresc eu să fie reacția publicului la spectacolul „Tatăl meu, preotul”.