Caragiale al meu a fost, în pofida a tot ceea ce am știut cu mult înainte de spectacol, un diavol, așa cum i-a zis Cella Delavrancea lui Mircea Iorgulescu: prea urît ca să nu fie frumos. Acest Caragiale e mai Caragiale, pentru noi cel puțin, decît punerea în scenă a lui Ciulei. Cînd, în sfîrșit, înțelege că Scrisoarea pierdută nu poate primi alt final pentru că nu s-a schimbat nimic vreme de 200 de ani, cînd spune că voi plecați, eu o să rămîn, e aproape tragic în umorul lui.

„În anul electoral 2016, montarea de la Tîrgu-Mureș (cu premiera din 29 mai 2016) are o implicită notă polemică alimentată de scepticismul autorului, care intervine în cursul piesei cu elemente din biografia refuzului și a contestării sale, trăite în epocă. O selecție din arhiva documentară (cercetată de Anca Hațiegan) inserează în spectacol informații despre opiniile criticilor la premiera absolută a Scrisorii, despre refuzul lui Maiorescu, în primă instanță, de a-i încredința direcția Teatrului Național București, despre contestarea de către actorii din teatru, despre acuza plagiatului și suma dezamăgirilor care au condus la autoexilarea lui Caragiale la Berlin, la finalul vieții. Acestea sînt mai mult decît informații de istorie literară livrate cu scop didactic noilor generații de spectatori. Întoarcerea autorului în teatru (la propriu) subminează comedia și canonul receptării lui Caragiale, induce ideea că secolul trecut, peste „țărișoara“ asta, n-a adus nici un progres, de vreme ce năravurile politicienilor n-au vindecare.”