„Spectacolul „Navigatorul” de Conor McPherson, în regia lui Cristian Juncu, de la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu” vorbește despre dorința de a fi mai bun făcând pact cu diavolul. Într-un decor parcă rupt din poveștile cu Peter-Pan, un bătrânel fericit în nefericirea lui se trezește în dimineața zilei de ajun de Crăciun ca în orice altă dimineață: în întuneric. Într-o casă, aflată jumătate în pământ și jumătate înălțată spre cer, respiră două suflete prăfuite ce își pregătesc umilul loc pentru Sfânta zi de Crăciun. De multe ori, ca și de această dată, nu așteptarea nașterii lui Iisus este principalul subiect de sărbătoare, ci, venirea Moșului. Doar o lumină sfântă pusă la geam te mai poate apăra de rău. Sau, cel puțin, așa crezi tu.”

După un text surprinzător al irlandezului Conor McPherson, tradus de și adaptat din nou împreună cu Bogdan Budeș, „Navigatorul” lui Cristian Juncu, realizat împreună cu Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a fost unul dintre cele mai bune spectacole prezente în ediția din 2019 a Festivalului Național de Teatru. Cu siguranță unul dintre cele mai iubite de public, dacă judecăm după aplauzele cu care a fost răsplătită prestația de senzație a trupei târgumureșene.

Sunt foarte recunoscătoare că am reușit să văd Navigatorul în cadrul Festivalului Național de Teatru de anul acesta. L-aș tot revedea până când m-aș asigura că i-am dezlușit toate dedesubturile și apoi l-aș tot revedea pentru că mi-ar fi foarte, foarte drag. În fond și la urma urmei, e doar un drum de cinci ore de la București până la Târgu Mureș…

„Navigatorul” de Conor McPherson, regizor Cristian Juncu, Compania „Liviu Rebreanu”, Teatrul Național Târgu-Mureș. Regizorul e în relații mai vechi și foarte bune cu scriitorii irlandezi („Vestul Singuratic” de Martin McDonagh), prin urmare toată lumea se aștepta la ceva excepțional. Ce-a urmat, însă, a fost ireal. Practic, a fost, ceea ce se numește în muzica pop când o piesă ajunge direct pe locul întâi, un instant hit. Conceptul regizoral și scenografic, acel miros de teatru pur până la ultima scândură, inclusiv felul în care a dat volum montării, textul spumos și relevant, toate au creat caroseria în care actorii, evident, necunoscuți bucureștenilor, au născut acea interpretare care te lasă fără aer și îți umple creierul de serotonină. Senzațional. Trebuie să-i numim pe toți: Theo Marton, Nicu Mihoc, Dan Rădulescu, Costin Gavază, Richard Balint (monologul său, o realizare rară), Ale Ţifrea. Cel puțin pentru mine, cât am văzut (unele producții le văzusem înainte de festival), aceasta a fost revelația festivalului. (…)

„Și nu, n-am uitat că mai e și Richard Balint pe scenă. Doar că, oricât aș încerca eu să fiu obiectivă, nu-mi iese. Și astfel mă văd nevoită să-i dedic fascinantului Mr. Lockhart un paragraf întreg. Omul ăsta e unul dintre cei mai mișto actori pe care mi-a fost dat să-i văd. Unul dintre actorii care, dacă n-ar juca tocmai la Mureș și la Oradea, m-ar vedea în sală cam la fiecare spectacol… E pur și simplu genial! Omul ăsta nu joacă teatru. Omul ăsta e teatru. Domină scena. E impecabil, indiferent de registru. Are o energie aparte, are talent cu caru’, are forță. Ca să nu mai vorbim de expresivitate, de voce, de ținută, de felul în care stăpânește textul… Iar ce face aici, în Navigatorul, e… Cum să vă zic eu? E o lecție sublimă de actorie! E atât de seducător. Hipnotizant. Misterios. Strunește magistral comicul. Și vorbim aici de-un comic menit nu să distreze publicul, ci să sublinieze oximoronic tragismul și profunzimea textului. Îl privești pe Richard în pielea acestui Mr. Lockhart – în fața căruia ți-ai vinde sufletul in a heartbeat – și ai impresia că McPherson l-a avut cumva pe el în minte când a creionat figura mefistofeliană din povestea asta… ”

De ce este Navigatorul un spectacol minunat? Pentru că vorbește despre mituri culturale cu o naturalețe care face conceptele și simbolurile accesibile, inteligibile, frumoase. Pentru că amestecă înjurătura și colinda cu același firesc cu care ele se amestecă și-n viață. Pentru că ne arată că minunile se cuvin oricui, oricât de rău și păcătos ar fi, dacă încearcă măcar să se gândească la o schimbare. Și pentru că aduce fantasticul în creuzetul meschin al lipsei noastre de sensibilitate – chiar dacă sună pretențios cum am scris.
Navigatorul e un spectacol care tulbură, amuză, oripilează, emoționează, surprinde, șochează, dar nu respinge. Dimpotrivă, cucerește. Ca o poveste pentru oameni mari. Ca în înluminatul “Crăciun crăciunos” pe care-l celebrează la un moment dat Richie…

„Sutele de spectatori prezenți, luni seara, în sala mare a Teatrului Regina Marias-au ridicat în picioare și i-au ovaționat minute în șir pe protagoniștii spectacolului „Navigatorul” al Teatrului Național din Târgu-Mureș, în care actorul orădean Richard Balint joacă rolul Diavolului, care i-a adus, luna trecută, premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar.”

„La categoria Cel mai bun actor în rol secundar, juriul a acordat premiul actorului Richard Balint, pentru rolul Mr. Lockhart din spectacolul “Navigatorul”, de Conor McPherson, regia Cristian Juncu, la Teatrul Național Târgu Mureș – compania “Liviu Rebreanu”. Actorul orădean a câştigat de asemenea şi votul publicului. (…)

Richard Balint a urcat pe scenă emoţionat, alături de fiul său. „Aş vrea să dedic acest premiu mamei mele care se uită acum la televizor şi e foarte emoţionată, ca şi mine de altfel. Te iubesc, micule. (moment în care i-a înmânat fiului său premiul). Nu am putut să nu îl iau cu mine. A spus că vrea să mă susţină, de fapt a vrut să scape de şcoală mâine. Vreau să îi mulţumesc soţiei mele, Victoria, pentru că mă suportă aşa cum sunt. Toată lumea spune despre ea că e o mamă singură cu doi copii. (…)”

Este un spectacol cutremurător, înfiorător, infernal de bun în primul și în primul rând datorită actorilor: Theo Marton, Nicu Mihoc, Dan Rădulescu, Costin Gavază, Richard Balint și, chiar dacă cu un rol marginal, Ale Țifrea. O asemenea naturalețe pe scenă și o asemenea dedicație pentru niște roluri ni se oferă extrem de rar, poate o dată pe an, poate o dată la un deceniu. E ca un pact nedorit cu Diavolul, care își înfige ghearele și colții în tot ce mișcă pe scenă și dincolo de ea, suge și scuipă afară cu o sălbăticie dezlănțuită orice urmă de platitudine sau dulcegărie dezgustătoare și lasă la suprafață doar cruda, nesăbuita oglindire a realității… un pact nedorit care, în definitiv, se întoarce în favoarea noastră, a tuturor.

Cu „Navigatorul”, Cristi Juncu face o (nouă) bijuterie de spectacol, folosindu-și inteligența și calitățile exemplare. Regizorul lasă timp de acumulare pentru evoluția personajelor, dar și a poantelor, gradează excelent, are răbdare să construiască fiecare milimetru dintr-o joacă fină ce accesează un plan din ce în ce mai adânc. Pe nesimțite, comedia cinică se transformă într-o pledoarie pentru omenesc. Chiar și când e vorba de niște găinari țâfnoși. Pe scurt, lăsați totul și dați fuga la bilete!

Totuși, nu am nici o ezitare să afirm că Navigatorul de Conor McPherson (regia Cristi Juncu, Teatrul Național Tîrgu Mureș) este cel mai bun spectacol al anului 2018 (firește, cu rezerva că n-am văzut toate producțiile anului) (…). Navigatorul este o reinterpretare, în cheie contemporană, a pactului cu diavolul; curajoasa (și reușita) tentativă a lui McPherson a găsit în Juncu un hermeneut remarcabil și în cei cinci actori de la Tîrgu Mureș niște interpreți excepționali. Un spectacol la care se rîde cu hohote, dar care îți provoacă la final acel de neuitat frison cathartic.

(…) jocul , per ansamblu, demn de toată laudă al tuturor celor şase actori din distribuţie. Începând cu Nicu Mihoc care semnează o veritabilă creaţie în rolul Richard Harkin. Alcoolic, capricios, ciufut, mereu acuzându-i pe cei din jur că ar fi altfel, însingurat însă mereu dornic de atenţie şi de companie, ştiind să exploateze vulnerabilităţile fratelui său mai mic, spurcat la vorbă, „citindu-i“ perfect pe cei care îî înconjoară, parcă jucând teatru, adulmecând şi intuind pericolul care îl paşte pe Sharky. Continuând cu interpretul lui Sharky, Theo Marton, expresiv îndeosebi în tăcerile provocate de neaşteptate de surpriza iminenţei decontului final cu care îl ameninţă dl. Lockahart. E clar, rechemarea lui Theo Marton în componenţa trupei „Liviu Rebreanu“ a Naţionalului din Târgu Mureş se dovedeşte foarte inspirată. La fel cum este şi cooptarea lui Richard Balint. Care marchează impresionant demonismul, a esenţa de posedat de rău a domnului Lockhart. Dan Rădulescu marchează infantilismul bătrânicios, caracterizant pentru Ivan Curry în vreme ce Costin Gavază surprinde echilibrat oscilaţiile comportamentale ale lui Nicky Giblin.