”Alceste mă urmărește. – Nu-mi dă drumul. De cel puțin patru decenii. Adolescent entuziast fiind, m-a vrăjit pentru prima dată în Berlin. Pe Volksbühne – Fritz Marquardt: Der Menschenhasser. – Când mentorul meu Otto  Ádám , m-a întrebat într-un mod delicat dacă mi-ar face plăcere să-mi dau examenul final cu capodopera lui Molière pe Scena Ódry, răspunsul meu era evident, da.

Alceste din aceea vreme, în bucătăria unei locuințe de actor, mi-a citit în palmă că odată voi ajunge în Teatrul Național. Mai târziu a devenit artist de excelență, chiar atunci, când eu am devenit artist -Philinte, student pe atunci, cumpărase recent un teatru în spatele clădirii Operei din Budapesta… și povestea continuă tot așa, degeaba alunecă sub ea istoria de ici în colo. Trei sferturi din textul pe care îl jucăm acum l-am scris la Cracovia, acum zece ani. János Mira, cu care tocmai montam una dintre lucrările de bază a polonezilor, a fost obligat să asculte lectura a două-trei pagini, în fiecare zi.

De atunci, toată lumea transcrie aproape totul, în timp ce “Molière” zâmbește privind aceste eforturi. Face acest lucru mai lejer, pentru că, deși numele său dăinuie până cândt teatrul va exista, “științific” este din ce în ce mai probabil că în spatele lui nu stă fiul de tapițer, puștiul-actor pe nume Poquelin, ci Pierre Corneille, scriitorul vesel, care se ascunde în timp ” , povestește Bodolay Géza.