Ceea ce este cu adevărat fascinant la adaptarea scenică a lui Iclenzan este componenta picturală și încetinirea temporală a acțiunii. (…) Iclenzan se debarasează de dinamismul melodramatic burghez de început de secol XIX și construiește o lume blocată (sau încetinită) temporal, învăluită de o ceață dezumanizată care potențializează răceala mentală, cât și pathos-ul sentimentelor. Scena, care pare a fi scoasă dintr-o piesă cehoviană, este umplută de fantome, idei și oameni pierduți.

Însă mie mi se pare o soluție pertinentă ce adaugă la realismul spectacolului (una dintre “căutările” lui specifice la care s-a referit echipa după reprezentație pare să fie chiar acest realism pe care l-am regăsit și în Întoarcerea). De exemplu, scena vizitei lui Boruga în închisoare – cea care m-a marcat cel mai mult – este cu atât mai de impact cu cât îl vedem desculț afară, pe ciment, și nu pe podeaua de lemn a scenei.