Fără a deveni o persecutare demonstrativă a generațiilor noi, înstrăinate de natură, spectacolul vorbește duios despre regăsirea omului în vegetal, indiferent de vârstă. (…) Așadar Ierbar este punctul de întâlnire al lirismului, al florilor presate prin cărți nedeschise din copilărie și al teatrului, cu repezeli contemporane, dinamism și umor cu dinți. Ridicolul și melancolicul se împletesc și creează un ecosistem în care și filozofia, și ușuraticul își au propriul loc, alăturate mai degrabă decât în contrast. Delicatețea florală și diafanul situațiilor (uneori doar poezie și polen) sunt întregi și de sine stătătoare, dar nu suficiente. (…) Deși sensibilă, punerea în scenă surprinde prin caracterul său lumesc și sănătos, ca vorbitul cu gura plină, prin naturalețe întrezărită între caricaturi și plastic și prin melancoliile pe care le accesează, pe limbajul fiecăreia dintre cele trei vârste.

Ceea ce a reușit Radu Afrim cu acest spectacol a fost să ne poarte în timp și să ne pună pe gânduri. Sunt trei generații în acest spectacol, care, indiferent de timpul în care și-au trăit sau își trăiesc tinerețea, se confruntă sau s-au confruntat cu aceleași dileme. Sunt dilemele OMULUI, ale ființei umane, legate de iubire, de viața de zi cu zi. Și iubirea se manifestă din plin în mijlocul naturii. Unde altundeva? Și de ce nu o grădină secretă sau plină de secrete? Totul e atât de complicat și totul e atât de simplu! Real, ireal, suprareal, hiperreal… (…)
Ierbar este spectacolul cu o anume incoerență, dar totuși cu atât de multă coerență. E un spectacol al antinomiilor, al culorilor aflate în complementaritate, al ambiguității și clar-obscurului, e un spectacol al vieții.

Asumat poetic, cu o dramaturgie splendidă creată de Radu Afrim în parteneriat creativ cu Simona Popescu (Cartea plantelor și a animalelor), Ierbar investighează într-o manieră atipică o serie de teme deloc străine, de altfel, operei regizorale ale celui în discuție: timpul, uitarea (cea sălbatecă, ce te face să pierzi lucrurile pe care le-ai îndrăgit, dar și cea blândă, a „nu mă uita”-urilor dintr-un vechi ierbar), fragilitatea ființei, revizitarea afectivă a trecutului și așa mai departe. De data aceasta, însă, Afrim alege să se sprijine explicit, mai mult decât în alte rânduri, pe structuri poetice cărora le explorează până în cele mai mici detalii teatralitățile și potențialul dramatic. (…) Scenografia Irinei Moscu e un admirabil conductor de atmosferă și energii. Naturalismul stilizat pe care îl propune în organizarea scenei, cu „parcelări” luxuriante, cu o seră pe care o vedem din exterior, dar în care intuim fantastice metamorfoze, cu aleea de pietre ce străbate pământul reavăn, ne tulbură prin impresia de lume recognoscibilă și totuși parcă dispărută. Un ecran-fereastră, soluție dragă lui Afrim, deschide spațiul spre teritorii video cu filmări prealabile în natura reală, dar și cu inserturi de artă, precum lucrarea Helenei Flockhart sau alte elemente grafice.

Ierbar debutează încă dinainte să înceapă. Ambientul (folosesc acest cuvânt pentru că e vorba de mai mult decât o simplă scenografie, e un mediu în care suntem trași cu totul) te lovește din momentul în care intri și te așezi în sală. Vegetația și pietrișul ce alcătuiesc decorul sunt imposibil de ascuns de cortină, își scot capul pe după ea, se împrăștie și acaparează întreaga scenă. (…) Cealaltă parte a spectacolului, cea a colectivului, a dialogului personajelor și a desfășurării acțiunii, standardul unui spectacol de teatru, este fix opusul, este de un dinamism zvâcnitor, un hazard continuu, o glumă poznașă și bine gândită, un gest grotesc și dezarmant. Asemănătoare unei păduri schimonosite în plin taifun sau buruienilor smulse subit dintr-un pământ instabil. (…) Felul în care Radu Afrim reușește să alterneze aceste două bucăți antitetice ale aceluiași întreg, formând un yin-yang în perfectă armonie, este deopotrivă surprinzător și firesc.

Are Radu Afrim o cochetărie, o actualitate viscerală în felul în care traduce viața în teatru, concentrându-se în principal pe cea dintâi, și doar mai apoi pe forma ei mimetică. În fapt, poate că meritul principal al regizorului în această montare (pe lângă jonglatul milimetric între lirism și sensibilitate, și bășcălie și realitate neșlefuită, uneori dusă spre grotesc) este tocmai capacitatea de a aduce teatrul mai aproape de momentul prezent, în loc de a distorsiona și cenzura momentul prezent până se potrivește în șablonul steril al scenei.