„Spectacolul lui Gigi Căciuleanu excelează prin coerența desfășurării, prin claritatea narațiunii, prin nerv și ritmică. Alternarea planurilor în mișcare și statice în cadrul aceluiași tablou dă complexitate poveștii și o inspirată alternanță static-dinamic, în acord cu muzica lui Orff, articulată în jurul pulsațiilor și ritmurilor viguroase.”

„Spectacolul este un tur de forţă a aproximativ 40 de actori manipulaţi după bunul plac al Fortunei. În hermeneutica mişcărilor scenice se potenţează în mod dramatic referinţe la traiul sisific al fiinţei umane: îndrăgostirea, procrearea, dar şi patimile, tentaţiile şi ispitele care dezvăluie latura frivolă a fiecărui om, toate sub cupola opacă a efemerităţii vieţii. Dacă în primul moment după ridicarea cortinei în avanscenă se află la vedere o citare a lucrării lui Marcel Duchamp “Roata de bicicletă“, de care Fortuna se foloseşte atunci când îi manipulează pe muritori, înainte de căderea ei, personajul principal reface traseul fără de capăt al lui Sisif odată cu apariţia în scenă a unei roţi supradimensionate. Carmina Burana reuneşte momente coregrafice puternice de grup cu imagini efect ale mişcării corpului prin spaţiul gândit de scenografa Alina Herescu şi muzica lui Carl Orff.”

„Narativitatea implicită şi coerenţa coregrafică remarcabilă a spectacolului e subordonată valurilor de energie pe care le creează grupul actorilor (Mundus); energii ce potenţează nucleele melodice din partitura muzicală. Se produce astfel un dublu curent de sens: unul de întărire a partiturii muzicale prin dimensiunea vizuală a scenei şi altul de îmbogăţire a sensului poetic al spectacolului prin coregrafia articulată pe multiple referinţe culturale, mereu surprinzătoare. Efectul sincretic al creaţiei scenice semnate de Gigi Căciuleanu împlineşte la distanţă de aproape un secol potenţialul conţinut în cantata lui Carl Orff, care dorea pentru creaţia sa muzicală extensia reprezentării scenice în dans şi imagine.”

„Principala calitate a întregului spectacol este tocmai claritatea sa. Combinaţia dintre mişcare, muzică, imagine şi text în limba latină, creată la nivel de simbol, este percepută, în primă fază, senzorial de către spectatori, pentru ca apoi, pe măsură ce spectacolul înaintează, ideile să se aşeze şi sensul întregii demonstraţii să fie limpede. Imaginea de final, cu lună roşie şi om alergând în gol, în deplină tăcere, este una care merge fără greş direct la esenţă: fiecare dintre cei care au asistat la reprezentaţie va rămâne cu imaginea propriei neputinţe în faţa sorţii. Pentru că revolta finală a personajului colectiv este tot una dirijată: odată ce Fortuna decide că este de ajuns, fiecare dintre revoltaţi rămâne captiv al propriilor sale limite şi limitări. Evadarea în senzualitate, dragoste, aburii vinului şi răzvrătire are loc numai în limitele permise de puterile superioare omului. Iar sfera care se creează atunci când fiinţa se simte împlinită, odată cu găsirea jumătăţii sale, se transformă foarte repede în roata pe care Fortuna o învârte după propriul plac, amuzându-se copios la fiecare zvâcnire de revoltă a fiinţei.”