“Se mişcă roata, meşterul adastă”.
Versul clasic devenit dicton exprimă ideea concentrată a modernității: Creatorul a așezat Lumea, în ea Omul, în Timp; apoi  și-a abandonat Universul, să plutească într-un spațiu fără sens, impasibil. Madách Imre însă nu se oprește la această viziune globală, mecanică și  profund deprimantă din perspectivă contemporană, el vede istoria ca pe un coșmar satanic, pe care Ádám îl visează cu și pentru noi. În zadar protestează Lucifer, promisiunea răscumpărării dă sens luptei și încredere în existența umană. Eva îl poartă sub inima ei pe Mesia promis, pe copilul Iubirii care,  în loc de dialectica inventării dușmanului și confruntării perpetue, proclamă  acceptarea, adică șansa comunității umane și misiunea ei înălțătoare.

Chiar dacă nu apare pe scenă în teatrul lui Silviu Purcărete, Copilul este mereu prezent: îi auzim vocea, chipul lui limpede strălucește în  adâncimea scenelor, fragilitatea lui și pericolul său etern dau sens dorinței de a ne cunoaște pe noi înșine. Acesta este un laborator teatral excepțional, în care nevoia de precizie nu vine din superioritatea creatorilor de judecată, ci doar din dragoste, compasiune și bucuria apropierii și a comuniunii.

Umorul inconfundabil, bunătatea și modestia legendară ale lui Purcărete aduc „Tragedia omului” la o apropiere neașteptată: marea poezie a lui Madách din secolul al XIX-lea, aparent dificilă, devine vie și accesibilă, iar filozofia-teologia sa abstractă este  cu adevărat viabilă. Face apel la marele clasic, întreține un dialog profund cu el și îl invită să ne fie oaspete în epoca  noastră plină de contradicții, teamă, anxietate și, mai exact, în timpul nostru îngreunat cu faptul că disperarea nici nu mai este ascunsă.

Cu greu am putut vedea o „Tragedie”  atât de intimă; avem un moment excepțional de istorie culturală, fără îndoială. Madách Imre se bucură cu cei fericiți văzând că opera lui nu este perimată: timpul a făcut-o doar mai importantă și inevitabilă.

Visky András