Fără identitate separată, căci toate sunt expresia aceluiași copil, cele trei actrițe câștigă prin vocile bune și calde, ca și prin tempoul migălos construit în care își spun replicile. Performanța lor constă într-un tur de forță în care atenția li se împarte între rostire, filmare live, mânuirea obiectelor și milimetrica relație cu colegele. Monologul copilului îi oferă regizorului ocazia de a experimenta teatrul cu obiecte și mai ales de a da frâu liber tuturor tentațiilor pe care le pun la dispoziție multimedia.

„Aspectul cu adevărat provocator al spectacolului este montarea propriu-zisă, care face apel la tehnologie în egală măsură cu cel la actorie. Actrițele reconstituie traseul personajului pe care îl interpretează ilustrându-i etapele prin machete pe care le filmează și le proiectează în direct pe un panou central. Imaginile se suprapun frecvent, sunt manipulate, modificate și editate creând impresia unei ore școlare de lucru manual în care materialele principale sunt viața însăși, redusă la butaforie și elemente perisabile. Efectul este imprevizibil întrucât, deși toate elementele care vor fi folosite se află în fața publicului, acestea capătă sens și concretețe doar în momentul în care sunt filmate, proiectate și integrate în poveste.”