Şapte actori sub 35 ani (Radu Anastas, Alexandru-Andrei Chiran, Loredana Dascălu, Ştefan Dogaru, Georgiana Ghergu, Cristian Iorga şi Ale Ţifrea), o creaţie colectivă, câteva linii narative ferme, improvizaţie, teme serioase, joacă din plin, căutare, un dramaturg de scenă (Daniel Oltean), un scenograf-video designer-sound designer (Adi Matei) şi un regizor care să pună toate cap la cap într-un tot coerent, mereu schimbător (Adi Iclenzan).

Cea mai nouă producţie a Teatrului Naţional Târgu-Mureş – Compania „Liviu Rebreanu“ se numeşte „Poveşti din viitor“, e un spectacol provocator tip devised theatre şi va avea premiera joi, 5 mai, de la ora 19.30, la Sala Mică. Următoarele reprezentaţii vor avea loc vineri, 6 mai, respectiv sâmbătă, 15 mai.

Andrei Vornicu: De ce se explorează în acest spectacol viitorul şi nu prezentul sau trecutul? Reprezintă viitorul o variantă mai promiţătoare faţă de problemele actuale?

Adi Iclenzan: Spectacolul nu este despre viitor. Este despre cum se simte viitorul în prezent. Deci, este despre prezent. El nu este despre realitate, ci despre cum se simte realitatea într-un moment tulbure. Tot ce spunem şi facem în spectacol e un fals, o minciună, un exerciţiu de imaginaţie prin care sperăm să ajungem la o senzaţie adevărată privind viitorul.

A.V.: Toţi actorii Poveştilor din viitor au sub 35 de ani. Cum s-a stabilit această limită de vârstă? Se doreşte o viziune „tânără“ asupra viitorului?

A.I.: Eu sper că nu doar asupra viitorului, ci o viziune mai „tânără“ asupra teatrului. Cred că e important ca fiecare generaţie dintr-un teatru să aibă din când în când un spectacol al său şi, într-un fel, apartenenţii acestei generaţii sunt viitorul acestui teatru.

A.V.: Spectacolul propune o căutare perpetuă pentru întreaga echipă şi oferă mai multe linii de dezbatere pentru public. Cum au reacţionat actorii la procesul de devised theatre în care şi-au creat propriu-zis replicile şi, implicit, rolurile? Cum a fost pentru tine experienţa de a media aceste căutări şi cristalizări?

A.I.: E un proces foarte dificil şi are nevoie de un antrenament specific. Actorul lucrează cu alte instrumente decât în mod normal sau le foloseşte pe cele uzuale într-un mod diferit. Asta presupune o doză ridicată de risc şi de fragilitate la fiecare repetiţie, ceea ce nu e pentru nimeni niciodată uşor, dar cred că un spectacol al generaţiei „tinere“ presupune risc şi disconfort. Nu sunt la primul spectacol construit pe metoda devised theatre, însă pot spune că acesta a fost cel mai dificil dintre toate.

A.V.: Spectacolul iese din tiparele producţiilor obişnuite, cu un text preexistent, şi face apel la improvizaţie, plecând de la un cadru de idei şi scenic prestabilit. Care crezi că va fi efectul pe termen lung al deschiderii către improvizaţie? Vor rezulta reprezentaţii unice şi, prin natura lor, irepetabile?

A.I.: În esenţă, cred că fiecare spectacol de teatru, oricum ar fi construit, îşi propune să obţină momente unice şi irepetabile, chiar şi într-o structură aparent fixă. Noi doar am băgat steroizi în ideea asta. Firele narative sunt predeterminate, însă cuvintele şi acţiunile actorilor sunt improvizate pe moment. Ca un spectacol de impro, doar că nu e pe comedie. Sper ca în acest fel atitudinea publicului din fiecare seară să contribuie activ la forma şi la felul cum se simte reprezentaţia în acel moment.