Regizoarea Leta Popescu revine la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, după spectacolul Tatăl meu, preotul de Gabriel Sandu, de această dată la Sala Mare, alături de Maria Manolescu, împreună cu care a scris piesa Lucruri nespuse.

Andrei Vornicu: Lucruri nespuse e, la bază, o comedie, dar în sens mai larg aparţine genului de teatru popular. Ce anume v-a atras să exploraţi această zonă?

Leta Popescu: După ce ani de zile am lucrat doar în săli studio, am zis că e momentul să mă arunc la scena mare. Și cred că odată ce începi să te gândești la „un produs“ care să atragă seară de seară peste 500 de spectatori, apare și ideea de spectacol „popular“. Pariul meu este nu să renunț la căutările mele artistice din sălile mici, ci să le fac transferul, să le fac populare. Sunt curioasă dacă funcționează. Pe de altă parte, ne aflăm într-o perioadă nu foarte comodă pentru spiritele noastre. Și cred că e nevoie de comedie, gen strâns legat de „teatrul popular“. Simt o acută nevoie de joc, de „relaxare“ (termen care se leagă acum de măsurile sanitare), dar și o nevoie de a înțelege, sau cel puțin de a privi atent în mine. Posibil ca nevoia de „divertisment“ să vină din frica de a privi realitatea în ochi. Nu știu. Dar îmi reapare constant în minte un citat: „ Art should comfort the disturbed and disturb the comfortable.”

Maria Manolescu: Când Leta Popescu mi-a propus să scriem la patru mâini, în această zonă estetică, pentru această trupă, m-am bucurat enorm, pentru că se potrivea cu căutările mele recente. Tocmai terminasem de scris adaptarea după Euripide Bacantele (fără mască) pentru trupa de la Teatrul de Nord din Satu Mare (în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu), în care explorasem exact ideea de popular – dar și pe cea de populism. Iar inspirația inițială îmi venise din colaborarea, ca doctorandă în Teatru la Universitatea de Arte Târgu-Mureș, la Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc. Am scris două articole despre fostul meu profesor îndrumător de la Masteratul de Scriere Dramatică UNATC, regizorul Valeriu Moisescu: biografia sa, precum și un articol despre spectacolul Bertoldo la curte din 1963, un extrem de important spectacol de teatru popular, în care domnul Moisescu explorase „farmecul poeziei simple și elementare“. Inspirată de mărturiile sale, am început să simt nevoia de a experimenta și eu cu un teatru mai popular, care cred că poate fi util azi în primul rând pentru o anumită vitalitate de care avem cu toții nevoie în aceste vremuri, dar și pentru a atrage un public mai larg la teatru într-o perioadă în care chestionăm mai mult ca oricând rostul și rolul artei noastre. Și mai cred foarte tare că popularul cu mesaj echilibrat, cu ironie și mai ales cu autoironie, cu tandrețe și solidaritate față de oameni, ne poate pregăti să facem față mai ușor populismului care îmbracă azi din ce în ce mai multe mesaje extremiste.

A.V.: Într-o perioadă zbuciumată a istoriei, în care valori aşa-zis tradiţionale sunt regândite şi reflexe culturale sunt puse sub lupă, cum se prezintă iubirea în spectacolul vostru? Suferă vreo transformare, cedează provocărilor societăţii contemporane?

Leta Popescu: Spectacolul Lucruri nespuse vorbește despre cum se raportează femeile și bărbații la iubire. Desigur, femeile și bărbații din capul meu, nu toate femeile, nu toți bărbații. Privim atent iubirea în cuplu, satisfăcută sau nu sexual, iubirea în familie, iubirea dintre frați, căsnicii în care nu se vorbește prea mult, oameni îndrăgostiți care nu au curajul să se apropie de ideal, o femeie în pragul căsniciei care își pune la îndoială iubirea față de viitorul soț, și așa mai departe. Aceste intersecții nu sunt nici contemporane, nici tradiționale, dacă vrem să folosim acești termeni. Sunt lucruri naturale, „de când lumea și pământul“, iar eu nu fac decât să mă uit la ele și să le traduc prin arta pe care o practic. Răspund prezentului meu printr-o frescă, printr-un colaj, mie îmi place să cred că e un fel de Chagall, o suprapunere de planuri de artă naivă, melancolie, fantezie și umor.

Maria Manolescu: Urmărim zbaterile unei tinere femei care se află într-un moment de cumpănă în iubire. Ca în basme, ea petrece trei zile și trei nopți de căutare și transformare într-un mediu nou, înconjurată de oameni noi, care o oglindesc în feluri neașteptate și tulburătoare. Ne-a interesat să punem în oglindă percepții populare despre feminin și masculin, și am încercat să nu judecăm, să privim totul cu umor și cu autoironie, să ne concentrăm mai degrabă pe dorința oricărei ființe umane, din orice timp și loc, de a se simți dorită și iubită. Am încercat să focalizăm mai mult pe căutarea pe cord deschis, lipsită de certitudini a eroinei noastre – cum ni se întâmplă de cele mai multe ori în momente de răscruce –, pe întâlnirile ei oneste cu oameni cu percepții și experiențe diferite. În sensul acesta da, cred că se poate spune că și deschiderea cu care îl întâlnim pe celălalt face parte din provocările societății contemporane.

Interviu realizat de Andrei Vornicu

Foto credit Maria Manolescu: Teodor Borșa