Încă din primele pagini ale textului lui Sivan Ben Yishai am înțeles că nu e vorba de o simplă rescriere a lui Ibsen, ci de un act de justiție dramaturgică. Sivan face ceva radical: refuză să mai privească spre centrul scenei. Privește în culise, în bucătărie, în camerele de servitori, acolo unde se află cei care au susținut mereu narațiunea principală fără să aibă dreptul la propria lor poveste. Dramaturgia ei este ieșită din comun nu pentru că dezminte canonul, ci pentru că îl dinamitează din temelii.
Nora lui Ibsen a fost mult timp aplaudată ca imagine a feminismului, pentru că îndrăznește să își ia viața în propriile mâini și să respingă rolul de „păpușică”. Dar Sivan Ben Yishai arată că această eliberare rămâne incompletă atâta timp cât vocile celorlalte femei rămân invizibile. Textul ei transformă golurile din textul clasic în prezențe incomode, în voci care refuză să mai tacă.
În România noastră de astăzi, unde fiecare zi aduce știri despre femicide, unde violența și abuzul de putere specifice structurilor patriarhatului sunt trecute cu vederea de cei care ar putea schimba ceva prin deciziile lor, această piesă poate părea că se situează cu cinci pași înaintea conversației publice. Dar eu cred foarte tare în inteligența publicului. Cred că în fiecare spectator există o recunoaștere instinctuală a falsului, inclusiv a fals-feminismului – acea atitudine care emancipează o categorie de femei pe spatele altora, care luptă pentru egalitate păstrând neatinse structurile de clasă și de rasă care susțin privilegiul.
Personajele secundare ale lui Ibsen devin la Sivan Ben Yishai protagoniști ai propriei răzvrătiri. Ele nu se revoltă doar împotriva lui Torvald, reprezentant al patriarhatului privilegiat, ci împotriva Norei însăși – împotriva modului în care emanciparea ei a fost posibilă doar prin exploatarea lor. Această stratificare a opresiunii este ceea ce face textul atât de necesar acum: el ne arată că libertatea unora nu poate fi construită pe nedreptatea altora.
Noua abordare nu este legată doar de personajele din piesă, ci este și despre actorii care nu au acces la rolurile principale, despre corpurile și vocile cărora li se spune că nu încap în tiparul protagonistului. Ben Yishai propune o lume în care vocile noi și corpurile noi locuiesc, ocupă, revendică spațiu atât în societate cât și pe scenă. Nu ni se oferă iluzia unei reconcilieri ușoare. Lumea pe care o descrie piesa este încă ancorată în frustrările coloniale și patriarhale ale celor care stăpânesc – și dramaturgia lui Sivan Ben Yishai nu ascunde această realitate brutală. Dimpotrivă, o face vizibilă în toată violența ei structurală.
Nu este o piesă ușoară. Nu oferă confort nici spectatorului, nici actorului, nici regizorului. Nu e niciodată confortabil să înțelegi că emanciparea reală înseamnă să facem loc tuturor, nu doar celor care au învățat deja cum să vorbească limbajul puterii. Și nu pentru că așa e corect politic. Nu pentru că așa e trendul. Ci pentru că așa e uman. Pentru că fiecare om din sală, dacă e sincer cu sine, știe ce înseamnă să fii personaj secundar în povestea altcuiva. Și poate că e deja momentul să înțelegem că din “marile povești ale umanității” au fost excluse voci care sunt tot povești de viață. Nu pentru că nu aveau valoare, ci pentru că nu aveau putere.
