Unul dintre cei mai reprezentativi regizori de teatru tineri din România, Bobi Pricop îmbină conştiinţa socială activă cu interesul pentru spectacolele în care noile media şi tehnologiile emergente se îmbină şi chestionează limitele teatrului. A pus în scenă texte contemporane la teatre din Bucureşti, Craiova, Constanţa, Piatra Neamţ, Iaşi, Suceava, Arad ş.a. Este dublu nominalizat UNITER la categoria Cel mai bun regizor şi a obţinut numeroase nominalizări şi premii naţionale şi internaţionale. La Compania „Liviu Rebreanu“ a semnat regia spectacolului „Teroare“ de Ferdinand von Schirach, la Sala Mare, în 2018. Revine în stagiunea 2021-2022 cu spectacolul „Trădare“ de Harold Pinter, tot la Sala Mare, avându-i în distribuţie pe Elena Purea, Theo Marton, Richard Balint şi Mihai Crăciun. Primele două reprezentaţii sunt programate în 9 şi 12 septembrie, de la ora 19.00.

Andrei Vornicu: Cea de-a doua colaborare cu Compania „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional Târgu-Mureş (după „Teroare“ de Ferdinand von Schirach) te readuce pe scena Sălii Mari, de această dată într-o distribuţie redusă. Dacă în „Teroare“) publicul devenea un participant activ la spectacol, decizând finalul acestuia, cum te raportezi la public de această dată?

Bobi Pricop: De fiecare dată încerc să mă raportez la public ca la un participant activ în spectacol. Pentru că mi se pare foarte valoros să-i las pe ei să-și completeze spațiile goale, să-și pună întrebări, să simtă că întâmplările de pe scenă sunt despre ei, anxietățile lor, despre lumea în care trăiesc și relațiile cu cei din jur. Mi se pare esențială un fel de complicitate între scenă și sală, un schimb de energii, o vibrație comună care face ca fiecare reprezentație să fie diferită de cea dinainte ei. Cred că e important ca publicul să rămână într-un fel de tensiune participativă pe durata întregului spectacol, pentru a da un sens personal poveștii pe care noi o spunem. Și chiar dacă „Trădare” nu presupune participarea fizică a spectatorilor, temele pe care le pune în mișcare și emoțiile pe care le stârnește în noi cred că provoacă la o altfel de implicare – una destul de profundă pentru că spectacolul e despre minciunile din care ne confecționăm realitatea, minciuni pe care le spunem celorlalți, pe care ni le spunem nouă înșine, fuga de noi înșine.

A.V. Piesa lui Harold Pinter te obligă la fidelitate maximă, prin obligații contractuale stricte. Care e cea mai mare provocare pe care ți-a ridicat-o piesa în căutarea unei viziuni proprii de a spune povestea așa cum a intenționat-o dramaturgul britanic?

B.P. Și asta e o provocare care mă atrage foarte mult – să descopăr libertatea în interiorul limitelor. Să aflu regulile jocului, dar să-mi fac eu traseul, să las clue-uri ascunse, să caut direcții noi. Sunt atâtea lucruri care nu se spun în această piesă, atâtea tăceri care lasă spațiu de interpretare, atât de multe emoții care pot fi speculate, atâtea perspective din care poate fi citită povestea acestor oameni.

Oricum, piesa lui Pinter, dincolo de faptul că propune niște teme extrem de acute, folosește și o convenție mișto – cronologia inversă pentru a descompune niște emoții, niște trăiri, niște relații. Într-un tip de dramaturgie clasică, tensiunea crește până ajunge la un deznodământ, ori aici e invers, începem cu deznodământul, suntem într-un punct de acumulare maximă de energie, de unde începem să deconstruim, să scoatem la iveală motivații, temeri, dar și momentul ăla de fericire absolută din care a apărut totul.

E ca un fel de disecție creativă a unor vieți, a eșecului unor relații, spulberării unor visuri, a căror disoluție o vedem în rewind. Plus că mi se pare simpatică și ideea asta de „fidelitate maximă” față de „Trădare”.

Photo credit: Cătălin Asanache