Odorheiu Secuiesc 28 decembrie 1910 -Târgu Mureș 5 iulie 1996
-regizor, director de teatru, profesor de actorie, unul dintre fondatorii Teatrului Secuiesc (1946)
Tatăl: Tompa László, scriitor
Fiul: Tompa Gábor, regizor, director de teatru
Născut: în 28 decembrie 1910, în Odorheiu Secuiesc
În 1936 învață regia, de la Németh Antal, în Budapesta la Teatrul Național
În 1941 regizează primul spectacol la Cluj Napoca; Németh László- Villámfénynél
În 1946 împreună cu Kemény János și Pittner Olivér pun bazele Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș, prima premieră fiind în 10 martie 1946: Lehár Ferencz- A mosoly országa!
În 1948-1953 predă la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, iar în 1954 este transferat la Târgu Mureș la Institutul de Teatru Szentgyörgyi István.
El a inițiat fondarea Teatrului Românesc din Târgu Mureș (1962)
Între 1976-1981 este deja transferat la Târgu Mureș; în 1976 devenind rector la Institutul de Artă Dramatică Szentgyörgyi István.
În 1966 este numit consilier al Ministerului Culturii răspunzând de teatrele maghiare.
A regizat în Timișoara, Cluj Napoca, Sfântu Gheorghe.
În 1991 regizează ultimul spectacol la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca; Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca.
Din anii `60 a regizat în Transilvania, cele mai spectaculoase premiere Tamási Áron.
Tompa Miklós trece în neființă în 1996, la Târgu Mureș.
HARAG GYÖRGY DESPRE TOMPA MIKLÓS
Tompa Miklós mi-a fost profesor la Institutul de Artă din Cluj Napoca, iar mai târziu am fost colegi atât la teatrul din Târgu Mureș cât și la Institut.
Primul lucru pe care l-am învățat de la el a fost citirea unui text de teatru dându-i o varietate de forme de înțelegere. Era de neegalat și foarte inovator pentru acele timpuri, reușea să analizeze, să disece un text din care să picteze un spectacol viabil pe scenă. El m-a învățat cum poate textul să prindă viață, pentru că reușea foarte bine să creeze o situație vie dintr-un text mort.
Aceasta a fost temelia de bază a actoriei conștientizată de noi. Fiind foarte tânăr reușea să conducă repetițiile cu un profesionalism inexplicabil. Procesul de repetiții era senzațional. Nu a fost niciodată o ființă organizată, dar la repetiții petrecea ore în șir săpând în interiorul actorului, căutând să aducă la suprafață ce este cel mai bun pentru sensul și forma personajului. Știa cu precizie ce acțiuni fizice trebuie să ceară actorilor pentru a ajuta la modelărea personajelor în momentele de criză. De exemplu, am regizat Povestea Irkutszki și la un moment dat la repetiții, unul dintre protagoniști, Sinka Károly, juca foarte tensionat. A încercat în repetate rînduri să detensionez repetițiile, dar fără rezultat. Tompa îl privește în repetate rânduri, după care își scoate setul de chei din buzunar și îi spune: poftim, joacă-te cu astea. Începând cu această acțiune fizică absolut nesemnificativă, fiecare propoziție patetică devenise adevărată și directă. Și aș putea înșira multe, multe astfel de exemple.
Tompa Miklós, era una dintre acele rare prezențe, pentru care singura formă de existență era prin muncă teatrală. Nu era interesat de nimic altceva decât de teatru, și desigur fiind un geniu, lumea lui era distorsionată de multe ori de elemente contradictorii. În continuitate și precizie nu era un exemplu de urmat, însă el m-a inspirat să consider teatrul unicul meu sens de existență. Dar acest lucru probabil exista deja în mintea mea… Niciodată în procesul de lucru cu actorii nu se îmbufna; în alte ipostaze și circumstanțe, da. Nu știu din ce cauză ani de zile a fost supărat pe mine, și era imposibil să scap de furia lui. Desigur nici astăzi nu aș putea spune cauza supărării.
Acestea sunt lucruri ascunse, evazive în interiorul teatrului.
RADU PENCIULESCU DESPRE TOMPA MIKLÓS
Într-o zi, în tren spre București, am aflat că studentul ceh Jan Palach s-a sinucis în semn de protest în piața Venceslav, dându-și foc. Vestea m-a zguduit atât de profund, încât odată ajuns la București am rămas în gară cu sentimentul că trebuie să „fac ceva”, să particip la evenimentele care se desfășurau sub ochii mei. M-am suit într-un tren, câteva ore mai târziu eram la Târgu Mureș. M-am dus la teatru și l-am căutat pe prietenul meu Tompa, care era prim-regizor. El m-a întrebat cu ce ocazie îl vizitez, iar eu i-am spus că aș vrea să pun în scenă o piesă.
– Ce piesă?
– Păi știu și eu… poate Dansul sergentului Musgrave.
– Foare bine; nu vrei să începi după amiază? m-a întrebat el.
Înțelesese tot! Și astăzi, după mai mulți ani, sunt mișcat la gândul solidarității, dragostei și înțelegerii pe care mi-a oferit-o teatrul prin conducătorul său artistic.
din Teatrul Românesc la Târgu-Mureș, Zeno Fodor
